DATORIILE SOTILOR IN CADRUL REGIMULUI COMUNITATII LEGALE DE BUNURI

                Patrimoniul persoanei casatorite cunoaste, asa cum este firesc, nu numai o latura activa ci si una pasiva,  reprezentata de obligatiile  corealtive drepturilor pe care  aceasta le are si, in mod derivat, de  datoriile  acesteia.

                Reglementarea legala  nu da o definitie datoriilor  sotilor casatoriti sub regimul comunitatii legale de bunuri si nici nu stabileste un creiteriu pentru a  le departaja, insa,  din intreaga economie a codului civil  se  disting  doua aspecte  importante. Pe de o parte, este evident ca , asa cum bunurile se impart in comune si proprii, asemenea si datoriile vor fi comune sau proprii. Pe de alta parte,  constatam ca, daca in materia bunurilor exista prezumtia de apartenenta la comunitate, in materia datoriilor  regula se inverseaza, acestea  fiind in primul rand  considerate ca  proprii, personale, ale fiecaruia dintre soti, iar abia  apoi comune, in limita  strict si limitativ  prevazuta de lege.  Calificarea datoriilor  ca fiind  primordial proprii ale  fiecaruia dintre soti este  una fireasca si decurge din principiul ca  cel care se obliga trebuie sa  consimta personal la aceasta,  orice act juridic avand putere de lege  numai fata de partea care a participat la incheierea lui si  neputand sa produca efecte, sa profite ori  sa dauneze tertelor persoane.

De fapt, codul civil  nu  enumera datoriile comune  ale sotilor casatoriti sub regimul comunitatii legale ci stabileste, in art. 351 NCC, ca "sotii raspund cu bunurile  comune pentru…." - lasand astfel pe interpretul  legii civile sau pe cel care este chemat sa o aplice sa prezume faptul ca , atata vreme cat raspunderea  se extinde asupra bunurilor comune, inseamna ca si datoriile respective sunt socotite a fi comune.

Raspunderea generala a sotilor

1. Astfel, in primul rand, art. 351 alin 1 pct. a NCC  stabileste ca sotii raspund  cu bunurile comune pentru "obligatiile nascute  in legatura cu conservarea , administrarea  sau dobandirea  bunurilor comune".  Este  aceasta o consecinta fireasca a aplicarii prevederilor art. 345 NCC, care permite oricaruia dintre soti sa incheie singur, fara  consimtamantul si aprobarea celuilalt sot, acte de  conservare si de administrare a bunurilor comune, precum si sa dobandeasca prin acte juridice intre vii orice  fel de bunuri, regimul juridic al acestora din urma fiind cel stabilit  de art. 339 NCC,  respectiv acela de bun comun.  Nu incape nici o indoiala ca, desi  sotul care nu s-a obligat personal , nefiind parte in contractarea unor asemenea  obligatii, are totusi un beneficiu  din  asumarea acestora , chiar daca a fost facuta numai de catre celalalt sot .  Spun aceasta intrucat, dat fiind caracterul  comun al bunurilor  care au facut obiectul  actelor juridice  respective, prin incheierea  lor s-a urmarit fie pastrarea valorii bunurilor, fie  o buna administrare si obtinerea unor beneficii din exploatarea acestora, fie marirea patrimoniului. Sigur, in practica s-ar putea pune problema  unei disproportii intre valoarea obligatiei asumate si  valoarea bunului castigat , dar acest lucru nu va impieta  asupra raspunderii  care, conform legii, se  extinde asupra bunurilor comune, ci se va  comporta ca si o chestiune  necesar a fi reglata intre soti, iar nu intre acestia si tertele persoane cu care a contractat unul dintre ei.

Sotii raspund pentru acoperirea  unor asemenea datorii cu toate bunurile comune pe care le detin mai putin cu veniturile rezultate din exercitarea profesiei, care sunt exceptate expres  de la aceasta prin prevederile art.  354 NCC .  Justificat, cred eu, intrucat altfel  s-ar limita posibilitatea legala a fiecaruia dintre soti de a dispune la libera sa apreciere de veniturile sale, astfel cum rezulta din  art. 327 NCC - regula obligatorie care tine de regimul primar imperativ.

2. Punctul b  al aliniatului 1 din art. 351 NCC  nu comporta, in principiu, nici o discutie deosebita intrucat prevede ca sotii raspund deasemenea cu bunurile  comune pentru acele  obligatii "pe care le-au contractat impreuna " .  Prin urmare, ori de cate ori  sotii incheie  impreuna acte juridice in urma carora isi asuma  anumite obligatii, indiferent de natura acestora, ei sunt si raman obligati a raspunde cu totalitatea patrimoniului  lor comun pentru  executarea acestora.  

Chiar daca art. 354 NCC nu excepteaza de la aceasta raspundere  veniturile rezultate din exercitarea profesiei, sunt de parere ca  exceptia opereaza  ope legis,  avand in vedere ca , de data aceasta, nu este vorba despre o obligatie asumata singular de unul dintre soti ci de catre amandoi.

3. Tot cu bunurile comune  se va raspunde si pentru acoperirea prejudiciului cauzat  prin insusirea , de catre unul dintre soti, a bunurilor apartinand unui tert, dar numai in masura in care  prin fapta sotului s-a  marit patrimoniul comun al sotilor. Aceasta prevedere, cuprinsa in art. 351 alin 1 lit. d  NCC,  se completeaza cu reglementarile  din materia reaspunderii civile delictuale si, acolo unde este cazul, cu cele din legislatia penala.  Paleta  faptelor juridice care cad sub incidenta textului legal in discutie este larga,  notiunea de "insusire"  fiind susceptibila de a cuprinde atat  actiuni  avand ca scop  dobandirea proprietatiiunui bun cat si a posesiei  sau folosintei acestuia.  Oricum, indiferent care este justificarea faptei  sotului vinovat,  raspunderea se va intinde  asupra patrimoniului comun numai cu conditia ca acesta sa se fi marit ca efect al actiunilor sotului vinovat si numai  in limita acestei mariri. Temeiul  reglementarii legale il reprezinta, cred eu, imbogatirea fara justa cauza.

Vom vorbi deasemenea de o exceptie in materia bunurilor comune  asupra carora se intinde raspunderea sotilor, aceeasi pe care am mai semnalat-o, si care se  refera la vaniturile rezultate din exercitarea profesiei unuia dintre soti, mai exact a aceluia care nu se face vinovat de savarsirea vreunei fapte ilicite.  Chestiunea  acestei exceptii legale  va fi extrem de  "spinoasa" in practica, mai ales in cazul in care sotii nu detin alte bunuri comune, astfel incat persoana prejudiciata, chiar daca prin insusirea bunului ce-I apartinea s-a marit patrimoniul comun,  nu va avea de urmarit decat bunurile proprii si veniturile din profesie ale sotului faptuitor, in masura in  care acestea exista.

4. Singura  situatie in care  bunurile comune ale sotilor se pot urmari fara exceptie, indiferent de provenienta lor,  este atunci cand, in conformitate cu prevederile art. 351 alin 1 pct c  NCC,  obligatiile au fost asumate de oricare dintre soti in vederea acoperirii cheltuielilor  obisnuite ale casatoriei.  Justificarea  prevederii legale sta in obligatia  oricaruia dintre soti de a contribui la acoperirea acestor cheltuieli, pe care trebuie sa le suporte in  special din veniturile obtinute  in urma exercitarii profesiei. Ori, indiferent daca aceste obligatii au fost sau nu asumate  de catre ambii soti,  se considera ca ele au  un caracter necesar iar obligatia suportarii lor este una imperativa.

Raspunderea subsidiara a sotilor

In masura in care  pentru acoperirea datoriilor comune ale sotilor   nu sunt suficiente bunurile lor comune, art. 352 NCC stabileste si o raspundere  subsidiara care se extinde asupra  bunurilor proprii ale fiecaruia dintre soti.  Legea stabileste  ca raspunderea sotilor este una solidara, fiind vorba deci de o solidaritate pasiva  nascuta din lege ( a se vedea art. 1445 NCC care spune ca "solidaritatea  dintre debitori nu se prezuma"  si ca ea nu poate exista decat atunci "cand este stipulata expres de parti sau  este prevazuta de lege"). Prin urmare,  acela dintre creditorii comuni  care  si-a acoperit intreaga  datorie prin  urmarirea si executarea bunurilor comune, va avea actiune impotriva oricaruia dintre soti, urmarind bunurile proprii ale acestuia, pentru  acoperirea intregii creante. Evident ca, facandu-se aplicarea art.  1443 NCC, plata facuta de catre unul dintre soti prin folosirea bunurilor sale proprii va elibera pe ambii soti de datoria respectiva.

 Ca urmare,  in aplicarea principiilor binecunoscute  ale solidaritatii pasive,  teza a doua a art. 352 NCC  stabileste ca acela dintre soti care a platit datoria comuna, "se subroga in drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate, daca lichidarea s-ar face  la data platii datoriei".  Interesanta  este tehnica folosita de legiuitor  pentru reglementarea acesteia situatii,  tehnica utilizata si  in alte materii ( de exemplu art 958 NCC ),  lasand  ca aprecierea cotei parti din comunitatea patrimoniala a sotilor  sa se faca in raport de momentul platii creantei, ca si cum insasi lichidarea regimului matrimonial s-ar  fi facut  la acel moment.  

Devenind, dupa plata creantei  in intregul sau, creditor al propriului sot,  in temeiul subrogatiei  pe care insasi legea  o prevede,  sotul  care a platit are un drept de retentie,  fiind deci beneficiarul unei garantii,  recunoscuta  prin alin. 2 al art 352 NCC asupra  bunurilor celuilalt sot, pana la acoperirea integrala a creantelor pe care acesta i le datoreaza.  Dupa cum vedem,  legea  tansforma  si transmite  chestiunea  datoriilor comune ale sotilor  din aria exterma casatoriei in aria interna a acesteia,  dand dreptul creditorilor  de a-si realiza creantele  intr-un mod privilegiat , urmand a se lasa  in sarcina sotilor ca , in interiorul casniciei lor, sa rezolve chesiunile patrimoniale  rezultate din  aceste situatii juridice.

Urmarirea bunurilor comune  pentru plata datoriilor personale a unuia dintre soti.

Conform  prevederilor art 353 NCC, aceasta urmarire nu este cu putinta daca este facuta de creditorii personali ai unuia dintre soti.  Altfel spus, bunurile comune ale sotilor nu vor putea fi urmarite decat pentru  acoperirea datoriilor comune strict si limitativ prevazute de art. 351 NCC. Spre deosebire de  bunurile proprii ale fiecaruia dintre soti, care pot face obiectul  executarii in vederea acoperirii  datoriilor  comune ,  bunurile comune  sunt scoase din sfera urmaririi  in vederea  acoperirii unor creante asumate personal  de catre  unul  dintre soti.  Aceasta nu inseamna, insa, ca nu este posibil ca  orice creditor personal al unuia dintre soti, dupa ce a urmarit bunurile proprii ale sotului debitor dar nu a reusit sa-si satisfaca intreaga creanta, cu toate accesoriile acesteia, nu va putea solicita paratajarea bunurilor comune. Acest lucru este prevazut si permis in mod expres de art 353  alin. 2 NCC,  dar "numai in masura  necesara pentru acoperirea creantei sale". Rezulta, asadar, ca  legea limiteaza  dreptul creditorilor personali de a cere partajarea bunurilor comune  la  o valoare corespunzatoare realizarii creantei. Pe cale de consecinta, sunt de parere ca  limitarea  se va extinde in practica si in privinta bunurilor cu privire la care se poate cere partajul, creditorii fiind obligati sa se rezume la acele bunuri  care au o valoare aproximativ egala cu creanta  lor.  Odata efectuat paratajul, bunurile  devin proprii, conform prevederilor art 353 alin 3 NCC, fara a inceta insa comunitatea legala de bunuri ca si regim matrimonial. Prin urmare, toate bunurile care nu au facut obiectul partajului vor avea in continuare  statutul de bunuri comune, iar toate bunurile dobandite ulterior de soti vor fi deasemenea bunuri comune.  

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA