Faceți căutări pe acest blog

marți, 26 martie 2013

PREZUMTIA DE DONATIE DEGHIZATA


Pe  măsură  ce  proprietatea privată  a  crescut ca și importanță,  problema  păstrării bunurilor  în sânul familiei  s-a  accentuat.  În acest context,  chestiunea rezervei succesorale,  ca și  parte a moștenirii indisponibilizată  în  raport de actele juridice cu titlu gratuit,  a  căpătat  o tot mai mare importanță.

Dacă  dreptul roman, în epoca veche, a cunoscut  libertatea deplină și suverană a  persoanei  de  a-și desemna  moștenitorul  prin testament, același drept  roman  a fost obligat  să lase loc, în perioada Imperiului,  reglementării  unei fracțiuni  a moștenirii care trebuia  obligatoriu deferită  rudelor  pentru că, altfel,  testamentul era  privit ca fapta unui nebun – întrucât  numai un nebun  și-ar putea lipsi rudele, în totalitate,  de  avantajele primirii unei moșteniri.

Acesta a fost momentul  apariției  noțiunii  de rezerva  succesorală, care, odată cu evoluția și întărirea dreptului de proprietate,  s-a dezvoltat și impus  în mai toate sistemele de drept. 

Bazată  pe  ideea unei îndatoriri morale a  persoanei față de familia sa,  rezerva succesorală a cunoscut  mari controverse  și opoziții, adversarii săi susținând  dreptul  deplin al  persoanei de  a dispune liber de bunurile sale, atât prin acte între vii cât si pentru cauză de moarte,  fără  deosebire  în raport de caracterul oneros sau gratuit al actului.

În mod firesc,  aceia care  doreau  să înlăture  obligativitatea  respectării rezervei succesorale  și să își împartă bunurile  după propria voință, favorizând  o  parte a moștenitorilor legali în detrimentul altora,  au găsit  rapid  varianta  încheierii, încă din timpul vieții, a  unor acte  juridice cu titlu oneros  care, în realitate,  ascundeau  o donație.  În felul acesta rupeau  din averea succesorală  o parte a bunurilor,  pe care le transmiteau  moștenitorilor preferați  prin acte  de vânzare-cumpărare, știut  fiind faptul că,  datorită caracterului său, un astfel de contract nu putea fi sancționat  și diminuat  ca valoare ori importanță  pe calea unei acțiuni în reducțiune – specifică actelor cu titlu gratuit.

Răspunsul legiuitorului nu s-a lăsat nici el așteptat prea multă vreme, astfel încât  organizarea  și reglementarea unei prezumții legale care să  stabileasca  în ce condiții  actele juridice cu titlu  oneros  pot fi  considerate  donații  a devenit, mai întâi, o prioritate, pentru ca  apoi să se transforme într- o normă stabilă  și binecunoscută. 

Analizând  astfel de contracte, s-a reușit  determinarea  unei sfere a persoanelor  către care  se poate îndrepta preferința  titularului dreptului – acestea  fiind  inițial  succesibilii în linie dreaptă – precum  și  condițiile  ori clauzele contractuale care  se  inserau de către transmițător  în actul respectiv,  spre  a se proteja de  eventualele  deviațiuni comportamentale  ale dobanditorului  sau de evenimentele imprevizibile  ce  ar fi putut  periclita  confortul  actului ascuns.

Vechiul Cod civil, prin reglementarea din art. 845,  cuprindea  în  categoria  persoanelor  care,  având calitatea de dobânditori  prin  acte cu titlu oneros,  erau prezumați ca fiind de fapt beneficiari ai unor donații,  pe  succesibilii  în linie dreaptă”   ai transmițătorului.  Actualul Cod civil, în art. 1091 alin 4, pe de o parte extinde  această arie,  incluzând  în ea, ca efect al statutului special pe care i-l conferă, și pe soțul supraviețuitor. Pe de altă parte,  legiuitorul  restrânge  sfera  succesibililor în linie dreaptă  ascendentă  numai la ascendenții privilegiați. Prin urmare,  înstrăinarea cu titlu oneros  poate  fi prezumată ca fiind donație daca ea are ca  dobânditori pe descendenți, indiferent de grad, pe ascendenții privilegiați și pe  soțul supraviețuitor.  Lesne  observăm     aceste categorii de persoane  reprezintă  tocmai moștenitorii rezervatari  pe care legea îi instituie.

Același art. 845  al vechiului Cod civil  determina ca și acte  prezumate  a fi donații  acele înstrăinări  întocmite   „cu  sarcina unei rendite viagere sau cu rezerva de uzufruct”.  Art. 1091 alin 4 al noului Cod civil  extinde  sfera  acestor acte, incluzând  în ea orice înstrăinare  „cu rezerva uzufructului,  uzului ori abitației”  sau  „în schimbul  întreținerii pe viață ori a unei rente viagere”.

Se observă  că, pe ansamblu,  prezumția legală s-a extins, atât  în privința persoanelor cât și în privința   tipurilor de contracte  încheiate. Explicația nu poate fi decât una singură: observarea  realităților juridice. Pe de o parte,  soților nu le mai este prohibită încheierea unor contracte de vânzare,  iar statutul soțului supraviețuitor  este,  acum,   unul privilegiat. Pe de  altă parte,  bunicii sau străbunicii  nu  mai  au decât rareori  beneficiul de a fi preferați altor  moștenitori, ei pierzând mult teren, în decursul timpului,  în materie succesorală.  Singurii care  au rămas  pe aceeași poziției, recunoscându-li-se,  în timp,  poziția deosebită  în preferința  autorilor lor, sunt descendenții,  atât copii ai  defunctului, cât și nepoți sau  strănepoți, fără limită de grad.

În privința  categoriei actelor  vizate, ca urmare a faptului că  eficiența  omului în găsirea „portițelor”  juridice  este  mare,  ca urmare a faptului că, odată cunoscută  larg prevederea legală, actele care se încheiau  nu mai prevedeau rezerva  dreptului de uzufruct viager ci se limitau  la rezervarea unei  abitații viagere  sau  nu mai  reprezentau  simple  vânzări, înstrăinări în schimbul unui preț, ci  erau încheiate  în schimbul  întreținerii viagere  a transmițătorului,  legiuitorul  a inclus  în prezumția legașă  și toate aceste  tipuri de acte. Astfel, orice înstrăinare, dacă  este  efectuată către una dintre persoanele susmenționate și  are în conținutul său rezerva  uzufructului, a uzului sau a abitației, va fi prezumată ca fiind donație.  Același statut  îl au acum și contractele  prin care se înstrainează un bun în schimbul întreținerii  ori al unei rente viagere , către  descendenți, ascendenții privilegiați sau sotul  supraviețuitor.

Prezumția legală este una relativă, ea operând  numai  „până la dovada contrară”. Prin urmare,  este oricând posibil ca  dobânditorul să  facă proba faptului că actul  încheiat a fost  într-adevăr unul  cu titlu oneros, de exemplu  prin  arătarea  extrasului de cont care atestă efectuarea unui virament  bancar  constând în prețul  plătit pentru  achiziționarea bunului.

În același timp, legea  prevede  și posibilitatea ca,  anterior, concomitent sau  ulterior  încheierii contractului  prin  care se înstrăinează respectivul bun, oricare  dintre beneficiarii prezumției  cuprinse în art. 1091 alin 4 NCC să poată  „consimți”  la înstrăinare. Exprimarea , aceeași ca și cea a vechiului Cod civil,  nu este tocmai cea mai fericită.  Un „consimtământ”  în adevăratul sens al cuvântului nu poate fi imaginat nici măcar în această materie și nici măcar  în  scopul  răsturnării unei prezumții legale. Nimeni nu  poate fi obligat ca, în vederea  înstrăinării unui bun ce-i aparține, în timpul vieții sale, să ceara  încuviințarea  unei alte persoane  care  nu are , practic, nici un drept asupra respectivului bun.  Este vorba, după părerea mea, de  nevoia  recunoașterii  caracterului oneros al actului, a faptului că prezumția legală nu-si are aplicabilitatea întrucât, deși actul se înscrie în categoria celor vizate de lege și desi  are ca destinatar una dintre persoanele nominalizate  ca posibili donatari,  a fost plătit un preț  echivalent cu valoarea reală a bunului, patrimoniul proprietarului  nediminuându-se  fără primirea unui echivalent  bănesc, așa cum este cazul actelor cu titlu gratuit.

Părerea mea  este că  poziția legiuitorului este exagerată. Paza  rezervei succesorale a devenit  cu mult  prea severă, riscând, de-acum, să încalce libertatea contractuală.  Și nu numai atât. Prin asprimea sa, legea lasă loc  indiferenței  și neatenției, lasă loc  lipsei de recunoștință, lasă loc abuzurilor.

DANIELA  NEGRILA
Notar Public Coordonator
Birou Notarial  CONCORDIA