“ Vrei sa fiu fetita ta, ma
cheama Daniela”
Nasterea mea nu a fost o intamplare. Am insistat sa
vin in lumea asta. Din spusele mamei mele, nu era tocmai incantata ca va avea
un copil si voia sa faca o intrerupere
de sarcina. In noaptea dinaintea interventiei, m-am strecurat in visul ei, am
luat-o in brate si i-am spus : “ Vrei sa fiu fetita ta, ma cheama Daniela”.
Mama s-a trezit speriata si nu a mai facut avortul programat. Mi-a pus numele Daniela si spune ca in jurul
varstei de trei ani aratam intocmai ca fetita pe care o visase.
In dimineata
zilei de duminica in care mama m-a adus
pe lume, soarele a stralucit pana in momentul nasterii mele. Apoi s-a ascuns in
norii care au inceput sa toarne cu
galeata. Dupa ce am vazut lumina zilei si am scos primele tipete de bucurie,
ploaia s-a oprit si a aparut din nou soarele.
Pentru ca a plouat in timp ce eu ma nasteam, babele
mi-au prezis o viata frumoasa si bogata. Nu stiu pe ce s-au bazat, dar au avut
dreptate. Am ras, am plans, am iubit, am sperat, am fost saraca, am muncit, nu
am urat su nu am invidiat pe nimeni, imi place viata, mi-s dragi oamenii, ma
simt cel mai bogat om din lume pentru ca am cel mai bun sot si cei mai buni
copii din lume, sunt fericita, mandra si implinita.
Am iubit viata inca dinainte de a ma naste. O iubesc
si acum. Daca ar trebui sa dau o definitie vietii mele as spune ca a fost egala
cu iubirea. Am facut totul cu dragoste
si din dragoste, cu pasiune si cu daruire. Am trait intens si frumos. Ma bucur de fiecare clipa a vietii
si ma rog lui Dumnezeu sa ma tina sanatoasa ca sa termin ce-am inceput. Ca doar
nu am insistat degeaba sa vin in lumea asta, nu-i asa?
1 mai 2012
Inca mi-e dor si inca ma mai doare
1 mai 2012
Inca mi-e dor si inca ma mai doare
Povestea
celor pe care eu i-am numit bunicii mei este frumoasa si impresionanta. S-au
cunoscut in tinerete si s-au iubit. Nu
s-au casatorit, erau din lumi diferite. Fiecare a avut drumul sau in viata.
S-au reintalnit pe la cincizeci de ani.
El – vaduv, ea – divortata. S-au casatorit si au trait vreme de douazeci de ani o frumoasa poveste
de dragoste, ca si cum ar fi vrut sa recupereze timpul pierdut. Am avut,
datorita lor, cel mai frumos exemplu de dragoste matura, calda, sincera, plina
de intelepciune si intelegere. Si pentru ca ei se iubeau, stiau sa imparta in
jur multa dragoste si caldura. Asa m-au
crescut pe mine : cu mult drag, cu multa blandete, cu multa daruire. Si felul
in care s-au purtat este cu atat mai impresionant cu cat niciunul dintre ei nu
era ascendentul meu direct. Bunica, neputand sa aiba copii, a luat-o in grija
ei pe mama mea in momentul in care aceasta, in varsta de doi ani, a ramas
orfana. Apoi m-a crescut pe mine. Bunicul
m-a “adoptat” din prima zi cand m-a vazut. A fost dragoste la prima
vedere si din partea lui si din partea mea.
Adolescenta fiind, mi-am dorit un sot care sa ma iubeasca macar a zecea
parte din cat m-a iubit bunicul.
Se
spune ca viata unui om depinde in mare
masura de calitatea oamenilor cu care a trait. Si daca nu m-ar fi ingrijit, si daca nu mi-ar fi
daruit nimic, si daca nu s-ar fi sacrificat ca sa ma creasca pe mine, ci numai m-ar fi lasat sa traiesc in preajma
lor, si tot le-as fi datorat imens. Erau
un exemplu prin simpla lor prezenta. Erau nobili prin fiinta lor, nu invatasera asta, nu-si impusesera sa fie altfel decat ceilalti, erau pur si simplu
deosebiti, iar viata langa ei te obliga sa fii la fel.
Au
plecat prea repede, iar golul pe care mi l-au lasat in suflet nu s-a acoperit niciodata.
Inca mi-e dor de ei. Si inca ma mai
doare.
6 mai 2012
6 mai 2012
Plangi, fetito, plangi!
Fiecare
om are nevoie de cineva a carei dragoste
s-o simta pregnant, evident, fara ascunzisuri, fara temeri, fara rezerve. Eu am gasit acest lucru in copilaria mea,
alaturi de cei care mi-au fost bunici, desi nu aveau legal aceasta calitate. Ei
au stiut sa ma tina in brate, sa ma
aline si sa ma alinte, oferindu-mi acea caldura
blanda pe care si soarele o da florilor, ajutandu-le sa creasca, sa
infloreasca.
Aveam
douazeci de ani. Am incheiat in acea zi prima mea poveste de dragoste, dupa doi
ani in care traisem intens si cu pasiunea tineretii cele mai frumoase clipe din
viata mea de pana atunci. Sfarsitul l-am hotarat eu pentru ca, fata de rigorile morale ale acelor
ani, ma aflam intr-o zona interzisa, iubeam fara a fi in drept sa o fac, tineam
langa mine un om care ar fi trebuit sa se afle in alta parte. Si-atunci am pus capat. Cu durere, cu amaraciune,
am spus “gata” si mi-am vazut de drum.
M-am intors acasa sfasiata. Simteam ca
se rupe ceva in mine, ca mi s-a deschis un gol in piept, ca inima-mi bate
undeva in afara, in gol, in frig, in intuneric.
Era
noapte cand am intrat in curte si, desi lumina era slaba, bunica a vazut ca s-a intamplat ceva rau. Nu m-a intrebat nimic. A inteles. Ce? Nu stiu.
Dar si-a dat seama ca ma doare. Nu mi-a
dat sfaturi, n-a incercat sa-mi spuna ca va fi bine, ca totul trece, ca viata
merge inainte. Nu m-a agresat cu niciuna dintre aceste clasice consolari. M-a
luat pe dupa umeri, m-a mangaiat pe par, mi-a asezat capul in poala ei si mi-a
spus : “plangi, fetito, plangi!”. Si m-a
tinut asa, simtindu-mi durerea ca si cum ar fi fost a ei, pana n-am mai avut
lacrimi, pana ce tristetea mi s-a revarsat indeajuns de mult incat sa nu-mi mai
inunde sufletul. Lacrimile curata si odihnesc. Iar ea a stiut acest lucru,
probabil din propria sa experienta. A stiut sa ma aline intr-un mod simplu,
firesc, bland si ingaduitor. Si-asa am reusit sa merg inainte, fara a mai privi
inapoi, amintindu-mi doar un chip, o privire si un zambet pe care le-am iubit
si pe care le voi pastra in suflet toata viata.
13 mai 2012 , cu drag pentru voi toti
13 mai 2012 , cu drag pentru voi toti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu