Faceți căutări pe acest blog

Autobiografice

      
            “ Vrei sa fiu fetita ta, ma cheama Daniela”

Nasterea mea nu a fost o intamplare. Am insistat sa vin in lumea asta. Din spusele mamei mele, nu era tocmai incantata ca va avea un copil  si voia sa faca o intrerupere de sarcina. In noaptea dinaintea interventiei, m-am strecurat in visul ei, am luat-o in brate si i-am spus : “ Vrei sa fiu fetita ta, ma cheama Daniela”. Mama s-a trezit speriata si nu a mai facut avortul programat.  Mi-a pus numele Daniela si spune ca in jurul varstei de trei ani aratam intocmai ca fetita pe care o visase.  
In  dimineata zilei de duminica in care mama m-a  adus pe lume, soarele a stralucit pana in momentul nasterii mele. Apoi s-a ascuns in norii care au  inceput sa toarne cu galeata. Dupa ce am vazut lumina zilei si am scos primele tipete de bucurie, ploaia s-a oprit si a aparut din nou soarele.
Pentru ca a plouat in timp ce eu ma nasteam, babele mi-au prezis o viata frumoasa si bogata. Nu stiu pe ce s-au bazat, dar au avut dreptate. Am ras, am plans, am iubit, am sperat, am fost saraca, am muncit, nu am urat su nu am invidiat pe nimeni, imi place viata, mi-s dragi oamenii, ma simt cel mai bogat om din lume pentru ca am cel mai bun sot si cei mai buni copii din lume, sunt fericita, mandra si implinita.
Am iubit viata inca dinainte de a ma naste. O iubesc si acum. Daca ar trebui sa dau o definitie vietii mele as spune ca a fost egala cu iubirea.  Am facut totul cu dragoste si din dragoste, cu pasiune si cu daruire. Am trait intens  si frumos. Ma bucur de fiecare clipa a vietii si ma rog lui Dumnezeu sa ma tina sanatoasa ca sa termin ce-am inceput. Ca doar nu am insistat degeaba sa  vin  in lumea asta, nu-i asa? 

1 mai 2012

















 Inca mi-e dor si inca ma mai doare

  Povestea celor pe care eu i-am numit bunicii mei este frumoasa si impresionanta. S-au cunoscut in tinerete  si s-au iubit. Nu s-au casatorit, erau din lumi diferite. Fiecare a avut drumul sau in viata. S-au reintalnit  pe la cincizeci de ani. El – vaduv, ea – divortata. S-au casatorit si au trait  vreme de douazeci de ani o frumoasa poveste de dragoste, ca si cum ar fi vrut sa recupereze timpul pierdut. Am avut, datorita lor, cel mai frumos exemplu de dragoste matura, calda, sincera, plina de intelepciune si intelegere. Si pentru ca ei se iubeau, stiau sa imparta in jur multa dragoste si caldura.  Asa m-au crescut pe mine : cu mult drag, cu multa blandete, cu multa daruire. Si felul in care s-au purtat este cu atat mai impresionant cu cat niciunul dintre ei nu era ascendentul meu direct. Bunica, neputand sa aiba copii, a luat-o in grija ei pe mama mea in momentul in care aceasta, in varsta de doi ani, a ramas orfana.  Apoi m-a crescut pe mine. Bunicul m-a “adoptat”  din prima  zi cand m-a vazut. A fost dragoste la prima vedere si din partea lui si din partea mea.  Adolescenta fiind, mi-am dorit un sot care sa ma iubeasca macar a zecea parte din cat m-a iubit bunicul.
   Se spune ca  viata unui om depinde in mare masura de calitatea oamenilor cu care a trait. Si daca  nu m-ar fi ingrijit, si daca nu mi-ar fi daruit nimic, si daca nu s-ar fi sacrificat ca sa ma creasca pe mine,  ci numai m-ar fi lasat sa traiesc in preajma lor, si tot le-as fi  datorat imens. Erau un exemplu prin simpla lor prezenta. Erau nobili prin fiinta lor, nu  invatasera asta, nu-si impusesera sa fie  altfel decat ceilalti, erau pur si simplu deosebiti, iar viata langa ei te obliga sa fii la fel.
  Au plecat prea repede, iar golul pe care mi l-au lasat  in suflet nu s-a acoperit niciodata. Inca mi-e dor de ei.  Si inca ma mai doare. 

6 mai 2012


 
          













 Plangi, fetito, plangi!


                Fiecare om are nevoie de cineva  a carei dragoste s-o simta pregnant, evident, fara ascunzisuri, fara temeri, fara rezerve.  Eu am gasit acest lucru in copilaria mea, alaturi de cei care mi-au fost bunici, desi nu aveau legal aceasta calitate. Ei au stiut  sa ma tina in brate, sa ma aline si sa ma alinte, oferindu-mi acea caldura  blanda pe care si soarele o da florilor, ajutandu-le sa creasca, sa infloreasca.
                Aveam douazeci de ani. Am incheiat in acea zi prima mea poveste de dragoste, dupa doi ani in care traisem intens si cu pasiunea tineretii cele mai frumoase clipe din viata mea de pana atunci. Sfarsitul l-am hotarat eu  pentru ca, fata de rigorile morale ale acelor ani, ma aflam intr-o zona interzisa, iubeam fara a fi in drept sa o fac, tineam langa mine un om care ar fi trebuit sa se afle in alta parte.  Si-atunci am pus capat. Cu durere, cu amaraciune, am spus “gata”  si mi-am vazut de drum. M-am intors acasa sfasiata.  Simteam ca se rupe ceva in mine, ca mi s-a deschis un gol in piept, ca inima-mi bate undeva in afara, in gol, in frig, in intuneric.
                Era noapte cand am intrat in curte si, desi lumina era slaba, bunica a vazut ca  s-a intamplat ceva rau.  Nu m-a intrebat nimic. A inteles. Ce? Nu stiu. Dar si-a dat seama  ca ma doare. Nu mi-a dat sfaturi, n-a incercat sa-mi spuna ca va fi bine, ca totul trece, ca viata merge inainte. Nu m-a agresat cu niciuna dintre aceste clasice consolari. M-a luat pe dupa umeri, m-a mangaiat pe par, mi-a asezat capul in poala ei si mi-a spus : “plangi, fetito, plangi!”.  Si m-a tinut asa, simtindu-mi durerea ca si cum ar fi fost a ei, pana n-am mai avut lacrimi, pana ce tristetea mi s-a revarsat indeajuns de mult incat sa nu-mi mai inunde sufletul. Lacrimile curata si odihnesc. Iar ea a stiut acest lucru, probabil din propria sa experienta. A stiut sa ma aline intr-un mod simplu, firesc, bland si ingaduitor. Si-asa am reusit sa merg inainte, fara a mai privi inapoi, amintindu-mi doar un chip, o privire si un zambet pe care le-am iubit si pe care le voi pastra in suflet toata viata. 

13 mai 2012 , cu drag pentru voi toti

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu